Tic-tac

E ceva ciudat la mine; nu inteleg ce. Mie nu incepe sa-mi ticaie ceasul care sa ma avertizeze ca tre sa ma casatoresc si sa ma reproduc. Nici macar nu exista. Nici macar ideea ca o sa-mi ticaie candva nu ma misca in vreun fel. Ba chiar ma sperie. Ma gandesc cu groaza la maritis si chinurile sarcinii. Imi aduc aminte ca atunci cand eram mica nu imi imaginam rochia de mireasa, nu ma jucam cu papusi pe care sa le consider copiii mei si nici nu faceam ceva prin care sa imi dezvolt instinctele de mama, ca drept urmare ca nu le am.
Traiesc cu impresia ca o sa fac si eu candva un copil, dar cand o sa simt ca e timpul. Mami imi spune ca o sa stiu cand o sa vreau sa fac copil. Ca o sa vina un timp in care o sa vrem ca dragostea dintre noi sa se dezvolte si fie completata de ceva. Mie mi se pare ca s-ar putea dezvolta si completa doar prin noi. Mi se pare ca aparitia unui copil ne-ar separa intr-o oarecare masura. Plus de asta, lucrurile nu se vor mai concentra in totalitate spre relatia noastra ci spre cresterea si educarea copilului.
Ma uit la fetele cu care am copilarit sau cu care am mers la scoala si observ ca unele sunt maritate, altele au chiar copii, altele au chiar doi copii si ma sperii. Eu m-am gandit de multe ori si la varianta de a nu face copii. In ideea in care nu sunt sigura ca vreau, sa nu fac deloc. Daca nu fac deloc, mai am varianta sa incerc tot felul de proceduri dupa 40 de ani, in caz ca ma razgandesc, sau sa adopt. Daca fac, procesul e ireversibil si degeaba o sa realizez apoi ca a fost o mare greseala. Ireversibilitatea acestui lucru ma ingrozeste. E cumplit de greu sa iei o decizie care iti schimba viata pentru totdeauna. Si daca totusi o sa o iau, mereu o sa ma intreb "cum ar fi fost daca faceam invers?".
P.S.: Am incercat acum ceva timp sa-i schimb pampersul lui Armand. Nu mi-a iesit. Nu statea locului si am stricat pampersul.