Kassel

Am fost acum cateva zile in vacanta in Germania, intr-un orasel numit Kassel. A fost a doua oara in Germania, dar prima oara cand stau sa studiez mai bine mediul. Mi s-a parut intr-un mod nefiresc, atat ciudat cat si placut. Mi se pare a fi tara cu cei mai multi dubiosi (din cele vizitate de mine). E un loc in care as putea trai, pentru ca arata superb si lucrurile in general pareau sa mearga firesc si cum trebuie, dar nu stiu in ce masura m-as putea obisnui cu mentalitatea lor. Auzisem pana acum ca rusii ar fi cei mai nebuni si dusi cu pluta, dar pana nu ajung pe acolo, tind sa cred ca germanii sunt cei mai scrantiti.
Am zburat pana in Frankfurt si de acolo am schimbat trei trenuri pana am ajuns in Kassel. Mi s-a parut ca totul este perfect pus la punct. Aeroportul din Frankfurt, desi printre cele mai mari, mi s-a parut a fi ca un program pentru windows: next-next-next-accept-install. Doar faptul ca de la un terminal la altul a trebuit sa iau autobuzul 7 minute m-a speriat. Imediat am ajuns in gara pentru trenuri regionale din aeroport care la fel era de clara, apoi am ajuns in gara centrala care e cam cat aeroportul Otopeni. Nu a intarziat nici un tren nici la venire, la plecare sau la ajungerea la destinatie. La intors a fost la fel. Nu mai zic ca toti cu care intrai in vorba erau dornici sa te ajute si zambeau. Cand am ajuns in Kassel, doar zambeau, pentru ca deja nu mai vorbeau engleza. Chiar si la receptia hotelului se vorbea o engleza de balta. Din acest punct de vedere n-as putea locui acolo. Nu inteleg o boaba de germana, plus ca suna si ca o basina cu stropi a lor limba.
Pe strazi sunt oameni cu fete dubioase, care lasa un semn de intrebare asupra faptului ca se vor lua de tine sau nu. Sunt batrani cu o groaza de tatuaje si piercing-uri, tineri foarte grasi vopsiti fuchsia in cap, oameni normali, tineri normali. Tanti de la supermarket era rasa pe jumatate din cap, iar cealalta jumatate era o combinatie de roz cu verde, o tipa de la patiserie avea urechile cu gauri uriase, iar parul un fel de curcubeu si tot asa. Controlorul din primul tren in care m-am urcat parea a fi facand parte din Rammstein. La noi, astfel de oameni nu ar fi angajati pentru ca nu ar prezenta credibilitate. La ei nu se uita nimeni la felul in care arati. Toti sunt amabili, civilizati si politicosi si vorbesc cu persoana care ocupa functia respectiva, nu cu persoana pasionata de tatuaje si sex kinkynos. Treaba asta imi place foarte tare si ar fi frumos sa se practice si la noi. Spun totusi ca n-as putea sa ma obisnuiesc prea usor cu asta pentru ca vin totusi dintr-un mediu care le pune un semn de intrebare in carca tipului asta de oameni. Inevitabil o sa am dubii daca sa ma bag in seama pe strada cu un multicolor sau nu. Altfel mi se pare amuzant felul in care isi exprima ei personalitatea.
Am mai observat si ca femeile nu prea se machiaza. Toata lumea este curata, dar fara machiaj. Si nu au cearcane. Probabil ca le ajuta faptul ca sunt blonde naturale. Oamenii, in general, nu pun mare pret pe aspectul fizic, asa cum facem noi. Faptul ca femeile lor sunt masive si poarta masura 43 la pantof nu le face mai putin atragatoare pentru iubitii lor. La noi am observat isteria asta generala a femeilor de a fi perfecte, de a fi slabe, de a fi foarte frumoase si la 40 de ani, la fel ca stiu eu ce starlete, iar barbatii alimenteaza foarte tare acest tip de comportament. Probabil ca germanii ori au alta perceptie despre frumusete, ori pur si simplu se uita la cat si cum gandeste omul de langa ei.

Tic-tac

E ceva ciudat la mine; nu inteleg ce. Mie nu incepe sa-mi ticaie ceasul care sa ma avertizeze ca tre sa ma casatoresc si sa ma reproduc. Nici macar nu exista. Nici macar ideea ca o sa-mi ticaie candva nu ma misca in vreun fel. Ba chiar ma sperie. Ma gandesc cu groaza la maritis si chinurile sarcinii. Imi aduc aminte ca atunci cand eram mica nu imi imaginam rochia de mireasa, nu ma jucam cu papusi pe care sa le consider copiii mei si nici nu faceam ceva prin care sa imi dezvolt instinctele de mama, ca drept urmare ca nu le am.
Traiesc cu impresia ca o sa fac si eu candva un copil, dar cand o sa simt ca e timpul. Mami imi spune ca o sa stiu cand o sa vreau sa fac copil. Ca o sa vina un timp in care o sa vrem ca dragostea dintre noi sa se dezvolte si fie completata de ceva. Mie mi se pare ca s-ar putea dezvolta si completa doar prin noi. Mi se pare ca aparitia unui copil ne-ar separa intr-o oarecare masura. Plus de asta, lucrurile nu se vor mai concentra in totalitate spre relatia noastra ci spre cresterea si educarea copilului.
Ma uit la fetele cu care am copilarit sau cu care am mers la scoala si observ ca unele sunt maritate, altele au chiar copii, altele au chiar doi copii si ma sperii. Eu m-am gandit de multe ori si la varianta de a nu face copii. In ideea in care nu sunt sigura ca vreau, sa nu fac deloc. Daca nu fac deloc, mai am varianta sa incerc tot felul de proceduri dupa 40 de ani, in caz ca ma razgandesc, sau sa adopt. Daca fac, procesul e ireversibil si degeaba o sa realizez apoi ca a fost o mare greseala. Ireversibilitatea acestui lucru ma ingrozeste. E cumplit de greu sa iei o decizie care iti schimba viata pentru totdeauna. Si daca totusi o sa o iau, mereu o sa ma intreb "cum ar fi fost daca faceam invers?".
P.S.: Am incercat acum ceva timp sa-i schimb pampersul lui Armand. Nu mi-a iesit. Nu statea locului si am stricat pampersul.

Frustrare

Nu inteleg de ce atunci cand o mireasa vine sa isi aleaga rochia se lasa influentata de parerile oamenilor? Si nu inteleg de ce tu, ca insotitor, o influentezi sa-si cumpere ceva in ce o vezi tu? Fata a venit chitita pe o rochie care ii venea superb, dar a plecat cu o alta pentru ca asa insista mama si o domnisoara de "oroare". Idioata aia se comporta ca si cum ar fi fost nunta ei. Pur si simplu toate argumentele erau ceva de genul "ce mi-as alege eu", "ce mi-ar placea mie", "cum m-as vedea la biserica", "cum as dansa". Da' du-te-n pisici de frustrata, ca nu te mariti tu!!! Deaia esti domnisoara de "oroare": ca nu te ia nimeni!!! Maica-sa parea frustrata ca ea nu a avut prea multe optiuni pentru rochita de mireasa. In fine, dupa ce au convins-o sa-si ia ce rochie vor ele, ramanea problema daca pe alb sau ivory. Ele au sarit ca niste catze ca trebuie alba. "Dar cum, mama, normal ca alb! De cate ori in viata porti alb?". Ea se uita la mine cu niste ochi care cereau ajutor, iar eu tot ce puteam sa fac era sa o incurajez sa-si ia ce ii place si cu ce se simte bine. I-am aratat si o rochita pe alb la care reactia ei a fost "nu pe alb!!!". M-am uitat si la fufele care stateau in spate si pareau dezamagite, dar n-au mai comentat nimic.
Cum sa faci asa ceva? Cum sa te duci cu fata sa-si aleaga rochia in care va fi pentru ultima data domnisoara si pentru prima data doamna si sa pleci de acolo cu ce iti place tie? Dar pentru ce? Cu ce te ajuta? Nu te gandesti ca poate fata aia plange in sinea ei? Nu te gandesti ca e rochia pe care o lasa in magazin e rochia de care ea s-a indragostit? Frustrate nefutute. Doar asta post sa spun despre astfel de oameni.